O sinteză în câteva zeci de pagini cu sfaturi de o importanță majoră în marea menire pe care o avem noi, părinții, față de copii. Aceasta este în câteva cuvinte cartea pe care v-o prezentăm. Sfântul Porfirie care a fost contemporan cu noi (7 februarie 1906 - 2 decembrie 1991), este o pildă de smerenie și lucrare harică în viața Bisericii și a credincioșilor; suferind de numeroase boli și trecând prin focul încercărilor, și-a sfințit viața încât a devenit vas ales al Sfântului Duh. Biografia sa este o icoană cu numeroasele forme de nevoință pe care Sfântul le-a trăit ca și formă de despătimire și luminare. Așadar, orice fel de lectură legată de biografia și lucrarea marelui niptic este o hrană duhovnicească de o calitate aparte din care oricine își poate găsi leac pentru stările sale interioare, viața personală sau familială, relații interpersonale, provocări și ispite.
Un prim sfat pe care Sfântul ni-l dă nouă, părinților, este de a-i „dărui pe copii iubirii lui Dumnezeu. În preajma lor trebuie să devenim sfinți prin blândețea, răbdarea și iubirea noastră”[1]. Al doilea sfat: „Dacă părinții nu duc o viață sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi va chinui prin purtarea potrivnică a copiilor. Iubirea, faptul de a gândi la fel și buna înțelegere dintre părinți sunt tot ceea ce trebuie copiilor. Siguranță și ocrotire[2]. De aici înțelegem că „purtarea copiilor e strâns legată de starea părinților. Atunci când copiii sunt afectați de comportamentul neadecvat al părinților unul față de altul, își pierd vigoarea și imboldul de a progresa”[3].
În una din micile povestiri din carte descoperim o lucrare aparte legată de numele nostru: acesta concentrează în sine esența persoanei pe care-l poartă, iar sfinții au capacitatea de „a vedea” prin pronunțarea acestuia, sufletul despre care este vorba; iată textul: „În clipa în care îmi spuneau numele tatălui, îl vedeam pe tatăl, îi vedeam sufletul. În clipa în care îmi spuneau numele mamei, o vedeam pe mamă și vedeam cu ce ochi o privea fiica pe mamă”[4].
Este de reținut că trăirile copilăriei devin marcante pentru întreagă viață, fapt confirmat din belșug de studiile din aria neuroștiințelor: „Din cauza părinților sufletul copiilor e afectat de o anumită stare care persistă toată viața. Mai târziu, comportamentul lor în viață, relația cu ceilalți se află în strânsă legătură cu trăirile din perioada copilăriei. Cresc, se formează, dar în realitate nu se schimbă. Acest lucru se vede până și în cele mai neînsemnate atitudini ale vieții”. Urmează un exemplu legat de mâncatul compulsiv ca și formă de descărcare emoțională, după care se expandează:
„În familie se află mare parte din răspunderea pentru starea duhovnicească a omului. Pentru a fi feriți copiii de o problemă sau alta lăuntrică nu sunt suficiente sfaturile, constrângerile, argumentele raționale, amenințările. Acestea mai degrabă pot înrăutăți lucrurile. Îndreptarea nu vine decât prin sfințirea părinților. Deveniți sfinți și nu veți avea nicio problemă cu copiii voștri[5].
Iată un alt sfat pentru părinți: „Părinților, rugați-vă în tăcere, cu mâinile ridicate la Hristos și îmbrățișați-vă în taină copiii. Iar când fac obrăznicii, să luați unele măsuri pedagogice, dar să nu-i constrângeți (să nu fiți severi cu ei)”[6].
Pe de altă parte este firesc ca tinerii să nu fie înăbușiți cu ocrotirea exagerată a părinților. Sfântul Porfirie a arătat că rugăciunea făcută de el în același timp cu mama unui copil problematic, timp de 15 minute, a avut un rezultat pozitiv în corectarea comportamentului acestuia[7]. Un alt consiliu important este rugăciunea scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copiii” și încredințarea lor lui Dumnezeu[8].
Iată o explicație legată de părinții impunători: „Motivul pentru care unii copii din părinți evlavioși, după ce cresc, ajung să se răzvrătească, părăsind și Biserica și totul, ducându-se altundeva ca să-și găsească împlinirea, este această constrângere exercitată asupra lor de părinții <<buni>>”[9].
Sfântul Porfirie subliniază faptul că, progeniturile pentru a se ruga „trebuie să aibă în vene sânge de părinți rugători”[10]. Deși „pare foarte greu să ajungi bun, de fapt, este foarte ușor când începi de mic cu trăiri bune. Odată ce crești, nu e nevoie de trudă, ai binele înăuntrul tău, îl trăiești. Nu mai ostenești pentru bine, l-ai trăit, a devenit averea ta, pe care o poți păstra, dacă ești cu băgare de seamă toată viața”[11].
Aceeași metodă de sfințire a vieții personale este valabilă și în cazul profesorilor de la școală. Părintele îi sfătuiește pe dascăli să se roage cu <<Doamne Iisuse Hristoase ...>> înainte de intrarea la ore, să le predea elevilor cu dragoste și bucurie, căci „iubirea cere jertfe și, foarte adesea, jertfirea timpului”[12].
Un sfat demn de reținut cu atenție de toată suflarea este legat de raportarea corectă la Domnul: „Încrederea în Dumnezeu aduce siguranță absolută. Nimeni nu poate spune: <<Eu sunt totul>>. Acest lucru hrănește egoismul”[13]. De aceea este important ca părinții să conștientizeze că ei „sunt cei dintâi responsabili pentru eșecul tinerilor în viață, și apoi învățătorii și profesorii”. Sfatul cel mai potrivit pe care este firesc să-l dăm copiilor este următorul: „darurile pe care le ai, Dumnezeu ți le-a dat. Roagă-te să-ți dea Dumnezeu putere ca să le cultivi și să izbândești. Să-ți dea Dumnezeu harul Său”[14].
Una din formele sale de sfințire și din îndemnurile pe care le-a lăsat creștinilor este acesta: „Niciodată nu trebuie să-i lăudăm și să-i măgulim pe semenii noștri, ci să-i povățuim cu smerenie și la iubirea lui Dumnezeu. Și nici să căutăm noi înșine să fim iubiți, adresându-le celorlalți laude. Să învățăm să iubim, nu să cerem să fim iubiți. Să-i iubim pe toți și să facem jertfe, cât de mari putem, pentru toți frații în Hristos, în chip dezinteresat, fără să așteptăm laude și iubire din partea lor”[15].
Vorbind despre virtuțile lui Adam, autorul face distincție între două stări antagonice: „Adam și Eva erau simpli și smeriți, de aceea trăiau în Rai. Erau lipsiți de egoism. Aveau, cum se spune în limbaj teologic, frumusețea cea dintâi, adică charismele pe care Dumnezeu le-a dăruit omului la început, când l-a creat, adică viața, nemurirea, conștiința, libertatea de alegere, iubirea, smerenia, ș.a. Apoi diavolul a reușit, prin laudă, să-i amăgească. Iar oamenii s-au umplut de egoism. Însă firescul omului, așa cum l-a creat Dumnezeu, este smerenia. În timp ce egoismul e ceva nefiresc, este o boală și o împotrivire”[16].
Ca și sfat final este de subliniat modul hotărât prin care Bătrânul a luat atitudine asupra unos așa numite drepturi pe care tinerii și le arogă azi: „Astăzi tinerii strigă: <<Trebuie să ne înțelegeți>>. Însă nu trebuie să venim în întâmpinarea modului lor de viață. Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce este corect, vom trăi și vom propovădui binele, dar nu vom îmbrățișa duhul lor. Să nu nimicim măreția credinței noastre. Nu ne este îngăduit cu scopul de a-i ajuta, să ne însușim conduita lor. ... Copiii vor învăța de la Sfinții Părinți. Din învățătura Părinților vor deprinde cele despre Taina Spovedaniei, despre patimi și vicii, despre felul cum își biruiau sfinții pornirile spre rău. Iar noi nu vom face altceva decât ne vom ruga ca Dumnezeu să Se aplece cu grijă și iubire asupra lor”[17].
Cu urări de bine și rugăciune, părintele Cristian Prilipceanu
[1]Sfântul Porfirie Kavokalyvitul, Sfaturi despre creșterea și educarea copiilor, Traducere din limba greacă și note de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Editura Sophia, Metafraze, București, 2016, p. 21.
[2]Ibidem, p. 22.
[3]Ibidem, p. 22.
[4]Ibidem, p. 24.
[5]Ibidem, pp. 26-27.
[6]Ibidem, p. 27.
[7]Ibidem, pp. 34-35.
[8]Ibidem, p. 43.
[9]Ibidem, p. 47.
[10]Ibidem, p. 45.
[11]Ibidem, p. 48.
[12]Ibidem, pp. 50, 53.
[13]Ibidem, p. 55.
[14]Ibidem, p. 57.
[15]Ibidem, pp. 61-62.
[16]Ibidem, pp. 64-65.
[17]Ibidem, pp. 67-68.
