Catehezele vatopedine ale Preacuviosului Stareț Iosif Vatopedinul, editate la Doxologia acum cinci ani și traduse de Preacuviosul Părinte Arhimandrit Nathanael Neacșu, sunt o hrană nutritivă cu iz ascetic de un real folos pentru fiecare dintre noi. Se potrivesc deosebit de bine cu perioada Postului Mare pe care-l trăim și le propunem ca o sursă patristică de întărire. Sfântul a tratat către frățimea obștii sale o gamă variată de teme, iar ceea ce vă prezentăm este o parte din prea plinul viețuirii sale încercate. Datorită moștenirii duhovnicești pe care a primit-o de la Sfântul Iosif Isihastul, „ucenicul-părinte”, acum Sfânt, a preschimbat ființial inimi, născând duhovnicește adevărați oameni ai Duhului, lucrare care a plecat de la făptuire, s-a exprimat prin cuvânt și exemplu de nevoință.
Iată o primă apoftegmă legată de importanța ascultării: „Prin ascultare și, înainte de toate, prin păzirea cuvintelor lui Hristos, fiecare creștin Îl zămislește în sine ca un embrion, pe Hristos, și astfel omul se face mamă a lui Hristos, purtător în pântece și lucrător al chipului lui Hristos în interiorul său”1.
Sfântul Iosif Vatopedinul își edifică fiii obștii imitând pe marii sfinți isihaști și vorbește de „curățire, iluminare, rezidirea și mântuirea noastră”. „Înțelesul și forma noii noastre însușiri și purtări este pocăința practică”, care are ca temei trei principii: simplitatea și nerăutatea, postul și buna-chibzuire”2. Primele două - care sunt privite ca una - sunt roade ale credinței care este ca un stâlp și un sprijin deosebit al sufletului, căci poartă greutatea bogatei nevoințe; ele se găsesc în chip firesc în copiii despre care Mântuitorul spune că „a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor”. Al doilea element al tripticului este postul, care a fost prima armă pe care Dumnezeu a dat-o protopărinților. Iată putere de cuvânt: „Nu de aici își începe lucrarea ei nimicitoare maica morții, plăcerea, folosind drept pretext constituția noastră biologică, târându-ne astfel spre starea animalică? Dacă lăcomia pântecelui este considerată uriașul patimilor, ce alt mijloc va îmblânzi acest pericol (decât postul)? Cât de potrivit înfruntă Prorocul David acest război: Eu pentru acești demoni care mă necăjesc, m-am îmbrăcat în sac și am smerit cu post sufletul meu și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce (Ps. 34). Al treilea element este buna-chibzuință (sofrosine)3 care constă în neprihănirea sau viețuire asemenea îngerilor ceea ce presupune ca „să nu împărțim dragostea noastră cu niciun lucru, oricât ni s-ar părea de necesar sau important”4.
De o plasticitate harică aparte sunt scurtele definiții ale pocăinței, motiv pentru care redăm câteva: „Pocăința este datoria absolută a vieții și calității noastre de creștini. Ea este aflarea celor pierdute, este refacerea celor care au fost stricate. Pocăința este plătirea datoriilor, învierea mădularelor celor moarte pe care le-a deformat păcatul, trădarea și lepădarea de Dumnezeu. Pocăința este salvarea sigură a celor care s-au afundat în marea acestei vieți deșarte, este ținta principală și adevărată destinație a omului căzut”5.
Nevoința se sprijină pe înfrânare și pe acrivia păstrării programului duhovnicesc. „Numai înfrânarea nimicește din viața noastră plăcerea, adică pe maica morții. Stăruința (...) înlesnește intensificarea înfrânării, lucrare care a fost făcută de Însuși Domnul prin postirea cea de 40 de zile. (...). Așa cum înfruntăm lupta păcatului care vine din partea lumii sensibile a lucrărilor, tot astfel să înfruntăm și păcatul care vine din partea lumii inteligibile a înțelesurilor, aceasta fiind o luptă mai grea și mai agresivă cât privește atacurile și ofensivele ei”6.
În războiul duhovnicesc prima datorie este lucrarea minții prin pomenirea lui Dumnezeu, deci prin rugăciune, a doua datorie este înfrânarea de la alimente, a treia este meditația la moarte care se face prin lectura sfintelor texte biblice și patristice7.
Față de rugăciune, gheronda spune că: „Nicio altă lucrare nu îndepărtează mai mult prezența ispitelor în care există în mod sensibil energie demonică, decât rugăciunea făcută cu osândire de sine și cu smerenie”8.
O altă comparație triadică prin care ne ajutăm să înțelegem tandemul păcat personal - virtute personală este următoarea: „Așa cum în lumea stricăciunii și a înșelării precumpănesc iubirea de sine, egoismul și lăcomia, tot astfel și în lumea vieții și a adevărului există smerenie, jertfă de sine și iubire prin harul lui Hristos, ce se găsește în aceste virtuți. Smerenia nu este numai o atotvirtute (...) ea conține și un element foarte important - este însușirea Creatorului”9. Cum se dobândește această virtute mamă? Iată cum: „Amintirile greșelilor trecutului, caracterul nostru slab și prilejurile prețioase care ne-au fost date din timp în timp de pronia dumnezeiască și pe care le-am nesocotit, și, în general, toată nevrednicia noastră, duc la dobândirea gândului smerit și se nimicește astfel stricăciunea cârtelii și a grăirii împotrivă”. La acestea se adăugă „pomenirea eroilor credinței noastre (...) care înmoaie foarte mult împietrirea noastră sufletească”10.
Pentru a explica legătura indisolubilă dintre greutăți și sporire, Avva se exprimă așa: „În viața noastră, crucea și harul sunt una. Cele dureroase sunt crucea, iar cele dătătoare de bucurie țin de prezența harului Domnului nostru, care mângâie sufletul nostru ori de câte ori ne călăuzește dumnezeiască Sa purtare de grijă”11. Lucrarea sau pronia divină se exprimă față de noi în patru chipuri: „După bunăvoință, după iconomie, după îngăduință și potrivit cu părăsirea”12 - momente ale vieții duhovnicești ale fiecăruia dintre noi.
Părintele are cuvânt pentru noi cei „care în trecut am suferit traume, căderi și greșeli, care sunt păstrate în minte ca imagini și amintiri. Aceștia trebuie să continue parcursul de rânduială și de ascultare și să nu se înfricoșeze sau să se descurajeze atunci când în chip neînțeles și fără motiv13 sunt luptați de diferite patimi: fie sub forma gândurilor, fie sub forma aprinderii mădularelor! Acestea nu înseamnă nici învingerea, nici renunțare! Aceasta pentru că lupta are loc din perspectiva unor impresii prin care viclenii demonice ațâță, dar și pentru că felul în care dăm lupta este o expresie a stângăciei și a lipsei de experiență. Există și un alt motiv pentru care cele ale trecutului persistă în mintea noastră și ne necăjesc. Aceasta se întâmplă din pricina legii celei potrivnice, a moștenirii căderii adamice, lege pe care harul cel atotputernic al Domnului o va nimici (...)14. peste câteva pagini Sfântul va reveni explicând pricinile naturii umane înclinate spre rău: „Există de multe ori slăbiciuni în caracterele oamenilor, fie din fire - din pricina moștenirii genetice -, fie dobândite din pricina vieții trăite greșit și a influențelor nefaste ale mediului înconjurător”15.
Mărturisirea de care vorbește Mântuitorul (Mt. 10,32-33) se face „fie în chip dogmatic, fie latreutic sau cultic, fie în forma transmiterii tradiției”... Fiecare poruncă și predanie a credinței noastre are întotdeauna aceeași însemnătate și importanță, pentru că este o poruncă a Sfântului
Duh”16. În acest sens el exemplifică pe martirii care au mărturisit pentru dogma Sfintei Treimi, apoi îi enumeră pe cei care „au mărturisit dumnezeieștile Taine, sfintele icoane și îndeosebi tradiția credinței. Mărturisitori sunt toți cei care au mărturisit păstrarea rânduielilor cu privire la post și mâncare potrivit tradiției, așa cum au fost frații Macabei ...”17. Este de evidențiat că tot în această categorie el îi include și pe cei care sunt „martiri și mărturisitorii vieții celei aspre, ascetice și luptătoare. Nu este, oare, mărturisire atunci când pentru a aduce pace, lăsăm deoparte voința noastră în fața celor nepăsători și a celor ce stăruiesc cu îndărătnicie în cele ale lor?”18.
În aceeași tonalitate, Preacuviosul vorbește de puterile sufletului care sunt patru:
„înțelegerea, buna chibzuire, bărbăția și dreptatea. (...) Potrivit Părinților, nașterea și funcționarea acestor puteri este legată de cele trei puteri ale sufletului: partea rațională, partea irascibilă și partea poftitoare. Din partea rațională, adică din minte, izvorăsc înțelegerea și dreptatea, adică discernământul. Din partea irascibilă bărbăția, iar din partea poftitoare buna-chibzuire. După cădere, fiecare putere este corelată cu două patimi, ascendente și descendente ca denaturare. Legată de înțelegere, denaturarea ascendentă este scrupulozitatea, iar cea descendentă lipsa de judecată. În ceea ce privește buna-chibzuire, în partea de sus este neghiobia, iar în partea de jos desfrânarea. În ceea privește bărbăția, în partea superioară este îndrăznirea, iar jos este lașitatea. Legat de dreptate, sus este complexul de inferioritate, iar în partea de jos părerea de sine. - continuăm textul:
Cele patru lucrări (înțelegerea, buna chibzuire, bărbăția și dreptatea) aparțin firii cerești și cele opt patimi (scrupulozitatea, nebunia, neghiobia, desfrânarea, îndrăzneala, lașitatea, complexul de inferioritate și părerea de sine) țin de firea omului celui pământesc. Lupta noastră se dă pentru a preschimba lucrările cele pământești, cele împotriva firii, atât cele de jos - ale lipsei, cât și cele de sus - ale exagerării, care sunt însușiri ale omului căzut”19.
Încheiem această prezentare cu îndemnul spre lectură a operei acestui sfânt contemporan nouă (1 iulie 1921 - 1 iulie 2009), care a accentuat bogăția de har existent în Biserică, de care omul de oriunde şi oricând are nevoie pentru buna viețuire.
Preot Cristian Prilipceanu
1 Gheronda Iosif Vatopedinul, Cateheze vatopedine, Traducere din neogreacă și note de Arhim. Nathanael Neacșu, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 12.
2 Ibidem, p. 18.
3 Ibidem, p. 20. Acest cuvânt se mai poate traduce prin: „bună-cuviință, neprihănire, înfrânare, cumpătare, chibzuire, reverență, luciditate (...). Este o stare care presupune întreagă structură sufletească, mentală și trupească.
4 Ibidem, pp. 18-21.
5 Ibidem, pp. 22-25.
6 Ibidem, pp. 24-25.
7 Ibidem, pp. 26-27.
8 Ibidem, p. 27.
9 Ibidem, pp. 33-34.
10 Ibidem, p. 35.
11 Ibidem, p. 36.
12 Ibidem, p. 41.
13 Din nefericire o parte dintre noi nu ne încadrăm aici, deoarece noi am fost cei care din cauza trecutului și a indiferenței am lăsat loc prezenței celui rău în viața personală. Dacă însă privim trauma ca și o durere, un șoc, o suferință care ne-a fost provocată dinafara noastră, să fim atenți la cât de mare nădejde suntem îndemnați.
14. Ibidem, p. 50
15 Ibidem, p. 76.
16 Ibidem, p. 59.
17 Ibidem, p. 60.
18 Ibidem, p. 60.
19 Ibidem, pp. 133-134.
