Articole și Referate

Istorie și artă: valori românești în patrimoniul universal al umanității

Împlinirea a 65 de ani de la aderarea României la UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) este un prilej de reflecție, evaluare și lansare de noi inițiative prin care valorile spirituale, culturale și educaționale ale țării noastre să fie promovate și dezvoltate în dialogul păcii, cooperării și respectului libertății și demnității umane cu celelalte popoare ale lumii.

Citește mai departe >>>

Ioan Aurel Pop: Limba română este vie și oricât de contaminată ar fi nu trebuie să ne temem

La dezbaterea „Statutul actual al limbii române”, Ioan Aurel Pop a vorbit despre contaminarea acesteia și a spus că nu trebuie să ne temem pentru că limba are propriile mijloace de apărare și, în același timp, Academia Română veghează asupra ei.

„Ziua Limbii Române – din 1990 în Republica Moldova şi din 2013 în România – este sărbătoare oficială, dar de fapt e o sărbătoare a sufletului românesc, fiindcă limba este efigia cea mai pregnantă a românilor”, a afirmat Ioan Aurel Pop în cadrul evenimentului desfăşurat marți, în Aula Academiei.

Citește mai departe >>>

LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ

             Îndrăgostit până dincolo de cuvinte de limba română, pe care magistral a mânuit-o pentru a crea idei și a desena versuri deopotrivă, inegalabilul Lucian Blaga spunea că limba este întâiul mare poem al unui popor. În duhul metaforei acesteia, suntem îndreptățiți să spunem că neamul românesc are binecuvântarea de a cânta zilnic, un poem milenar, în așa fel încât constatarea contemplativă a lui Alecsandri, aceea că românul s-a născut poet, nu mai e deloc uimitoare.

            Dincolo de romantismul acestei constatări, freamătă ecoul istoric al plămădirii limbii noastre, pe care părintele Stăniloaie o identifică a fi cea mai latină dintre limbile vorbite. În fapt, latinitatea ei a fost mereu orgolios afirmată în istorie. Ne putem aminti astfel că în urmă cu o jumătate de mileniu, în deplin acord cu mai mulți contemporani preocupați de mersul lumii,  Pierre Lescalopier afirma în urma unei călătorii care a inclus și plaiurile românești, că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai mare parte a Transilvaniei,se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba “românește”, adică română.Această notă de jurnalde călătorie, consemnată de genealogistul Paul Cernovodeanu, este contemporană Paliei de la Orăștie, celebra traducere vechitestamentară în limba română, care în 1581 confirmă prin glasul tipăritorilor (Șerban, fiul lui Coresi și Marien Diacul), existența unei limbi comune românilor:  că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ... și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români .De fapt, cu șaizeci de ani înaintea tipăririi pravilei orăștiene, un oarecare Neacșu din Câmpulung îl înștiința printr-o scrisoare pe Hans Benkner, judele Brașovului, asupra atacurilor iminente ale turcilor. Scrisoarea, deși redactată în baza alfabetului chirilic, este compusă într-o dulce și clară limbă românească, și a rămas cunoscută posterității drept Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, cel mai vechi document păstrat, scris în limba română.

            Istoria limbii române este una tumultoasă. Teorii adesea contradictorii, prin care unitatea, originile și etapele evolutive sunt  privite din unghiuri diverse, nu fac altceva decât să îi confirme vetustețea. Însă dacă limbii române nu i se poate contesta caracterul milenar, instituționalizarea sa,ca limbă oficială folosită în spațiul public, în literatură și în Biserică,a fost puternic amprentată de vremelnice dar îndârjite tălăzuiri istorice. Există momente importante care au jucat un rol notabil în dinamica acestui fenomen. Astfel, în anul 1583, în interiorul curții Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, începe activitatea primei școli cu predare în limba română, din istoria neamului nostru. Tot în arealul brașovean se va înființa în anul 1657, la Făgăraș de data aceasta, prima școală superioară cu predare în limba română. În rest, învățământul românesc de limbă română, nu poate fi detașat de sistemul educațional și istoria acestuia, care se desfățoară după paradigma politico administrativă a formațiunilor statale. Activitățile notabile în speță, au început odată cu puternicile curente de alfabetizare, din secolul al XIX-lea, după revoluția din 1821 dar mai ales după Unirea lui Cuza.

            Dincolo de zbaterile istorice prin care a trecut limba română, prin sonoritatea și generozitatea semantică oferită, a creat în timp un spațiu amplu de exprimare literară. Istorici, teologi, lingviști, poeți și prozatori, au folosit-o pentru a crea pagini nemuritoare de idei și emoții. De la textele rotacizante ale secolului al XV-lea (Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voronețeană, Psaltirea Hurmuzaki și Codicele Voronețean), până la Biblia de la București din 1688, limba română s-a conturat ca unealtă a literaturii religioase în nobila misiune a evanghelizării. Umaniști precum Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir, au folosit-o pentru a ne lăsa pagini de istorie de o netăgăduită însemnătate. Iluminști precum  Gheorghe Asachi, Ion Budai Deleanu și Dinicu Golescu, ne-au lăsat mostre nemuritoare de măiestrie a mânuirii sale. Literatura renascentistă, cea interbelică și cea contemporană, abundă în nume sonore care îngemănându-și destinele cu limba română, au reușit să se înnobileze reciproc, într-o dibăcie simfonică nemuritoare.

            Cântată de poeți din vremi diverse, limba română a străbătut cu demnitate istoria, personalizându-ne ființa națională. De aceea Nichita Stănescu o numea patria mea. De aceea Emil Cioran spunea că nu locuiești într-o țară, ci într-o limbă. De aceea marele Eminescu o considera o împărăție bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. Și cu siguranță, tot de aceea inegalabilul Vieru era convins că întreaga natură a ostenit la zidirea ei.

            La unison cu aceștia, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, cu binecuvântarea chiriarhului ei, Preasfințitul Părinte Siluan și implicarea directă a arhiereului vicar, Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, organizează prin Departamentul Cultural Festivalul Zilele Limbii Române în Episcopia Italiei, în fiecare an, în săptămâna următoare datei de 31 august, Ziua Națională a Limbii Române. Anul acesta se va desfășura cea de a IX-a ediție, iar una dintre manifestările principale, va fi ca și în anii precedenți, premierea concursului de creație literară Slovă Românească.

            Așadar, la ceas aniversar, ne unim în suflete și gânduri, toți cei îndrăgostiți de Limba Noastră cea Română, și spunem împreună cu Ion Luca Caragiale: Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. 

  Pr. dr. Trandafir Vid

Grâul și Pâinea în Sfânta Scriptură

În perioada edenică (Fac. 1,29-30; 2,16) toate plantele și fructele care făceau semințe erau consumate de om. Căderea în păcat a atras după sine efortul producerii hranei (Fac. 3,18,23; 4,2-3). După potop, Dumnezeu a promis că semănatul și seceratul vor fi atât cât va dăinui pământul (Fac. 8,22-9,4)[1].

În Egipt, Palestina și Mesopotamia, în prima parte a mileniului al II-lea î.d.Hr. cerealele și diferitele feluri de pâine au fost principalele alimente; lor li s-a adăugat laptele, untul, brânzeturile, apa, vinul, berea. Patriarhii au folosit atât lactatele, cât și cerealele (Fac. 21,14); ei au cultivat cerealele în fiecare sezon (Fac. 26,12; 37,7); din călătoriile în Egipt ale fiilor lui Iacov înțelegem că ei au trăit și cu pâine (Fac. 42,2,25; 43,2; 44,1-2)[2]. O recoltă abundantă de pâine vorbește indirect de binecuvântarea lui Dumnezeu (Ps. 37,25; 132,15; Prov. 12,11), iar o recoltă săracă de cereale este semnul pedepsei (Ier. 5,17; Iez. 4,16; Plâng. 1,11; 2,12). De aici, se înțelege, că în timpurile în care omul nu avea un control așa de mare asupra agricullturii după cum este azi, rugăciunea de ploaie și de binecuvântare a cerealelor presupunea credința și viața lui curată (2 Reg. 4,42). Dar și astăzi, chiar dacă tehnologia pare să ia locul lui Dumnezeu, totuși știința încă nu deține secretul producerii ploilor atât de necesare pentru agricultură.

Cerealele, vinul și uleiul de măsline au fost cele trei mărfuri și feluri de hrană principale (Deut. 7,13; Neem. 5,11; Os. 2,8) ale antichității timpurii. Dintre cereale enumerăm: grăul, orzul, secara albă (alac) (Ieș. 9,32; Deut. 8,8; Is. 28,25)[3]. În Orientul Apropiat prețul cerealelor dădea tonul pieței. „În perioada de început a Babilonului, bobul de grâu era unitatea de bază pentru sistemul de măsurare a greutăților, iar în comerț cerealele țineau locul banilor. Osea a plătit în cereale o parte din prețul pentru soția lui. Termenul general pentru cereale era dagan, pentru făină era qemah (Num. 5,15), sau solet (1 Rg. 4,22)[4], în categoria alimentelor intrând și tirosh (vinul) și yizhar (uleiul) (Deut. 7,13; 2 Reg. 18,32). Grâul era prăjit (1 Sam.25,18; 2 Sam. 17,28, Rut 2,14) sau măcinat[5]. Pentru mâncărurile din sărbătorile importante a se vedea trimiterea de la note[6].

Denumirea manei de care s-au bucurat iudeii în pustie provine de la man, termen preisraelit, și indică un suc pe care o anume specie de gărgăriță o sugea de la tamerisc în timpul anotimpului ploios din deșertul Sinai[7].

În Noul Testatament alimentul principal al omului era pâinea făcută din grâu (Mat. 13,33; Luc. 13,21), sau din orz (Ioan 6,9,13; 7,13 2 Reg. 4,42). Etimologia cuvântului artos nu este clară; ar fi radicalul ar = a lega, a uni din interior. Încă de pe timpul lui Homer, vocabula desemna pâinea frământată cu făină de cereale de diferite tipuri[8].

Pâineaîn cult

Pâineaeste element primordial, care se găsește pe altarele de jertfă ale celor mai multe culte păgâne și în cultul creștin ortodox. Este prezentă pe toate mesele rituale și în toate misterele patronate de divinitățile câmpului și ale vegetației (Dionysos, Attis, Cybele, Demetra, etc.)[9].

Multe dintre popoarele antice au dezvoltat un cult al pâinii; grecii îl sărbătoreau la finalul lunii septembrie. „La romani, de pâinea cea de toate zilele se ocupau sclavii și mai rar prizonierii care o pregăteau în închisorile lor speciale numite pistrinas. Din coptul pâinii romanii au făcut o adevărată artă numită ars pistorica, de care, cel puțin fonetic, am putea lega denumirea acelei peceți prin care se însemna prescura, pristolnic, pistornic”[10]. Forma geometrică a pristolnicelor se găsește în diferite scoarțe și păretare, cum este un model de la începutul sec. al XX-lea din Râmnicelu, Brăila[11]. Cu astfel de scoarțe, în trecut, se împodobeau bisericile tradiționale de lemn maramureșene[12].

Pâinile punerii înainteerau așezate înainte feței lui Dumenzeu sau în prezența Sa (Ieș. 25,30; 35,13; 39,36); se mai numea și pâinea orânduirii (1 Cron. 9,32). Preoții aveau datoria de a le aduce jertfă permanent (Ieș. 25,30). Erau așezate în două rânduri, câte șase (Lev. 24,6), alături fiind și tămâie (Lev. 24,7). În  fiecare zi de sabat preotul trebuia să așeze pâine proaspătă (1 Sam. 21,6), cele vechi fiind mâncate de Aaron și fiii săi, în locul cel sfânt, întrucât ei erau „cei mai sfințiți” (Lev. 24,5-9). Acestea au fost mâncate de David și de oamenii săi (1 Sam. 21,1-6; Mt. 12,4)[13]. Lev. 23,33-43 narează despre Sărbătoarea Secerișului sau a Corturilor despre care se mai vorbește și în Ieș. 23,16, Deut. 16,13; Neem. 8,14. Se serba la sfârșitul recoltei, toamna prin șederea în corturi.

Sfântul Pavel ne spune că aluatul cel vechi trebuie să dispară, botezații având vocația să trăiască ca oameni noi (1 Cor. 5,7), prin aceasta arătând înălțimea morală la care este chemat creștinul.

Pâinea prin sine susține viața biologică, de aceea Molitfelnicul are rugăciuni la semănat, la timpurile când bate rugina sau dau năvală lăcustele, la seceriș. Atât Legea Veche, cât și cea Nouă, îndeamnă pe fiecare credincios să aducă lui Dumnezeu o parte din ceea ce el a primit prin binecuvântarea Sa; Didahia recomandă: „Dacă faci pâine, luând pârga, dă-o potrivit poruncii. La fel, dacă ai deschis un vas cu vin sau cu ulei, luând pârga, dă-o prorocilor”[14].

Pâinea ca semn al ospitalității

Textul Scripturii ne povestește despre ospitalitatea pe care unii oameni au arătat-o străinilor invitându-i să guste, între altele, și din pâine (Fac. 18,5). În acest sens se înscriu și cele două exemple pe care Mântuitorul le dă la Lc. 11,5 și în Lc. 11,11.

Mai mult, Biblia îndeamnă stăruitor să împărțim pâinea cu cel flămând (Prov. 22,9; Ez. 18,7,16; Iov 31,17; Is. 58,7; Tob. 4,16). Sf. Pavel când a recomandat corintenilor să facă o colectă pentru „sfinții” care erau în nevoi, le amintește că toate darurile vin de la Dumnezeu, primul dintre ele fiind însăși pâinea: „Iar Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, vă va da și va înmulți sămânța voastră și va face să crească roadele dreptății voastre” (2 Cor. 9,10)[15]. Didahia recomandă: „Dacă cel ce vine (la voi) e un drumeț, ajutați-l cât puteți, dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie”[16].

Este locul potrivit să amintim de tradiția românilor de a-și primi ierarhii sau marile personalități politice cu un colac și sare, alimente care amintesc de belșugul pământului în care intră și de ospitalitatea gazdelor. Hramurile din diferite zone ale țării marchează mărinimia creștinilor[17].

Grâul și Pâineaîn satul românesc

Pâinea, fructele, și strugurii sunt rodul cultivării pământului, adică al agriculturii, al viticulturii, al pomiculturii, etc.. Astfel, ele în urmă cu câțiva zeci de ani reprezentau una din preocupările de bază ale fiecărei gospodării, iar astăzi, bineînțeles, că se cultivă și de sine și în asociații. Părintele Dumitru Stăniloa scria despre țăran: „Eu cred că țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea este cea mai nobilă. Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind că alte clase sunt superioare. Țărănimea a desăvârșit arta noastra. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră”[18].

Pentru felurile de grâu care erau semănate la noi, pentru tradițiile legate de arat, semănat și pe timpul creștenii, pentru seceriș și pentru morile de măcinat, pentru clăi și păstrarea grâului a se vedea cartea de mai jos[19]. Pentru obiceiurile calendaristice legate de grâu trimitem la sursa on line de mai jos[20].

            Ca element principal al hranei, pâinea, sub o mulțime de forme, se găsește în momentele definitorii ale vieții omului.

Nașterea: așezarea gravidei pe vatră prin care i se făcea nașterea mai ușoară (contactul cu glia mamă), la scladatul noului născut de la macedoneni se aprindeau lumânări care se înfingeau în pâine – ca inima lui să rămână curată și casa lui să fie cu belșug; sau în Moldova, tot după primul scăldat se pune un colac pe masă și se dau daruri moașei. La scăldătoare se punea grâu (ca pruncul să aibă în viață cinstea grâului), bani de argint (curățenia), bujor (frumusețea), agheasmă (evlavia), fagure de miere sau dulceață (bunătatea), ou (integritatea).

Cununia: Înainte de căsătorie, tinerii sunt puși de către cei vârstnici să-și găsească fericirea, căutând într-o farfurie cu boabe de grâu, în care se pun în prealabil inelele ce le vor purta toată viața – Bacău. Grâul este aducător de belșug și de aceea în vârful țovului pe care îl poartă chemătorii la nuntă se pune un mănunchi de spice de grâu; țovul este un baston, gătit cu bete, panglici și basmale sau batiste. În cadrul „luptei” care are loc la casa miresei, din casă iese în întâmpinarea „asediatorilor” drușca, însoțită de doi feciori voinici; în mâna fetei se găsește o farfurie plină cu boabe de grâu, peste grâu un colac, deasupra colacului un capac pe care ard cărbuni înroșiți, iar deasupra cărbunilor fumegă tămâie; fata aruncă peste „adversarii” dragi cu boabe de grâu – Maramureș. Mersul la biserică pentru cununie are loc după o rânduială bine stabilită și care trebuie respectată întocmai; înaintea miresei, merg mama și surorile sale, care presară grâu și sare, „ca să nu se lege ceva farmece” – Maramureș. Boabe de grâu sunt aruncate asupra mirilor și nuntașilor – Bihor. În timpul cununiei, în fața mirilor se așează o tavă cu boabe de grâu, orez sau porumb, ori se aruncă cu boabe de grâu peste capul lor, gest care se constituie într-un act menit să aducă tânărului cuplu fecunditate și prosperitate; astăzi, cu deosebire în mediul urban, pe tavă se pun bomboane care apoi sunt servite participanților la cununie – Oltenia. La casa mirelui, tinerii sunt întâmpinați cu boabe de grâu, pe care soacra le aruncă asupra lor în semn de rodire. La venirea nuntașilor la casa mirelui, după cununie, soacra și surorile mirelui aruncă cu boabe de grâu, orz și porumb peste capetele mirilor, în credința că astfel noua familie va avea belșug în casă și noroc în tot ce vor dori să realizeze - Țara Zarandului. Masa, în capul căreia sunt așezați tinerii căsătoriți, este acoperită cu o față de masă foarte frumoasă, iar în mijlocul ei, în dreptul tinerilor, se află un blid plin cu grâu ales; în grâul acesta, mirele introduce câteva monede din argint, iar mireasa o năframă cusută de ea; după schimbarea câtorva replici ce țin de desfășurarea ceremonialului, amândoi tinerii bagă mâinile în blidul cu grâu, feciorul luând năframa, iar fata banii, după care aruncă cu grâu, încrucișat, peste oaspeți; grâul rămas este adunat cu grijă de către părinții fetei și păstrat până după cununie; fata păstrează banii, dar băiatul dă năframa, traista pe care o poartă pe umăr și cușma de pe cap viitorului socru; socrul său cum ia de la mire aceste trei obiecte îi pune pe cap acestuia propria pălărie, ca acesta să nu stea cu capul descoperit; obiectele le dă fiicei sale, iar aceasta coase năframa de baiera trăistuței, iar la cușmă îi coase o montură din pene de păun, în mijlocul căreia sunt prinse monede din argint, după care le dă tatălui său, care, la rândul lui, le restituie ginerelui, luându-și înapoi pălăria și urând ca tinerii să trăiască mulți și fericiți ani; în limbajul locului, toate aceste schimburi de obiecte sunt numite cu termenul generic încredințări - Bucovina; când mireasa este adusă la casa mirelui, în mijlocul curții se pune o masă, pe care se află o față de masă nouă, un vas cu grâu și unul cu apă; când tânăra pereche intră în curte, se aruncă cu grâu și este stropită cu apă, după ce masa a fost înconjurată de trei ori - Munții Apuseni. Când vin tinerii căsătoriți de la biserică, se aruncă peste ei cu grâu, ca să le fie căsnicia fericită, îmbelșugată și îndelungată – Bihor. Serii simbolice: grâu-sare; grâu-colac-cărbune-tămâie; grâu-orz-porumb; grâu-monedă-năframă.

Moartea: Colacul reprezintă orizontul lumii de aici și de dincolo, cel al mântuirii, al vieții cotidiene și al pregătirii, căci se găsește la naștere (turta ursitoarelor), la nuntă (turta fetei, turta/colacul miresei), la înmormântări (colacul din pom, căpețelele), la colindat. Pâinea se frământa cu fața spre icoană, în genunchi, fiind o condiție pentru fetele de măritat, pentru începutul sărbătorii, etc[21]. După frămntare și după așezarea pâinii în tăvi pâinea se însemna cu sfânta Cruce, ceea ce se numește încriștire (în+Crist-ire), gest prin care se recunoștea că vine de la Dumnezeu și El se cade să o păzească[22].

Este de făcut doar un pas spre frământatul prescurilor, adică a bucăților de pâine, frământate din cea mai bună făină, de preot, preoteasa sau o femeie cu viață curată, pe nemâncate, care se vor imprima cu pecetea în formă de cruce-pătrat Iis Hr Ni Ka. Din acestea se va proscomidi, adică se va sluji ritualul pregătirii pâinii și al vinului pentru sfânta liturghie.

Colaculeste cunoscut la multe popoare; mediază opozițiile copt - necopt, natură - cultură; colacul rotund este simbolul Soarelui sau al Lunei. Este obiect al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale, după cum indică și etimologia din limbile slave: în rusă: korovaj (korova – „vacă”, în bulgară: jalovica – „colac, vacă”. Colacii de la Sfinții Mucenici se numesc măcinici, capete, sfinți, bomdoși, etc.)[23].

Pentru a arăta cât de prezentă este pâinea în ritualul românului păstrător de tradiție, cităm un text scris în 1899: „Din pâine se face sfânta grijanie (împărtășanie) și nafura, cu ea se conduce mortul la groapă; în pomene; din făină de grâu se fac și parastasele după cei morți; cu pâine și sare se iese înaintea împăraților; cu pâine se azvârle după nuntași și mire când vin de la cununie; ...”[24]. Astfel, se poate constata o „întrepătrundere permanentă a ritualurilor agrare cu cele din ciclul vieții umane”[25], cu o convergență în cultele solare sau cele ale morților. „Poezia populară românească vorbește chiar despre originea grâului în carnea și sudoarea Mântuitorului: <<Dar din sângele Mântuitorului nu răsar numai ierburi bune de leac, căci jertfa dumnezeiască asigură însăși subzistența neamului omenesc, așa cum o dovedesc legendele despre originea grâului, a viței de vie și a mirului din sângele lui Iisus>>”[26].

Pâinea cea spre ființă

N. Steinhardt, Ion I. Ionică, Lucian Blaga, Romulus Vulcănescu vorbesc despre grâul cristoforic, care poartă în el chipul Domnului[27].

Duhovnicește înțelegând, pâinea este Însuși Trupul Domnului, astfel încât, importanța pregătirii pământului, a cultivării, a secerișului, a pregătirii făinii și în final a prescurilor, este mare. De obicei pe vechile uși împărătești erau reprezentate două alimente principale: vița de vie cu struguri și spicul de grâu, întrucât din acestea se face Împărtășania; faptul că ele se găseau pe ușile împărătești arată, că din pâinea cea de toate zilele se lua partea cea mai bună pentru a se sfinți în altar și a deveni „pâinea spre ființă” – pâinea care ființează ființa omului (sufletul și trupul), din care creștinul mâncând, dobândea viața cea veșnică[28].

Grâul mai este numit și „Trupul lui Hristos”. Un text de colind din Țara Oltului este grăitor: „Și din noi toți / Pe Iisus L-au luat / Și L-au răstignit / Pe cruce de brad ... / Sângele I-a curs, / Bun vin s-a făcut ... / Sudoarea I-a curs, / Bun mir s-a făcut ... / Carnea I-a picat, / Bun grâu s-a făcut.

Unitatea Bisericii în Euharistie este reală; ea poate fi comparată cu boabele de grâu ale unuia sau a mai multor spice și cu bobițele de struguri, care deși pot fi de la mai  multe spice de pe mai multe lanuri, totuși pâinea și vinul care rezultă din prelucrarea elementelor euharistice, sunt una, o singură materie: „După cum erau aceste fărâme (de pâine) împrăștiate peste munți și, fiind adunate, s-au făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului întru Împărăția Ta”[29].

Hristos a dat pâinii, vinului și apei cea mai mare menire pe care o pot primi aceste materii cultuale. El S-a identificat cu pâine fizică, deoarece prin binecuvântare ea devine însuși Trupul Său: „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6,48), „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6,51). Sunt vrednice de amintit cuvintele unuia dintre cei mai bătrâni episcopi martiri ai Bisericii, sfântul Ignatie Teoforul, care-L mărturisește pe Hristos la Roma, locul prin excelență al păgânismului. Pomenirea sa în 20 decembrie, când începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului, se leagă concret de Pruncii uciși de Iord, de moartea sfântului Ștefan, de cea a sfântui Iacob, întâiul episcop al Ierusalimului și de mesajul pe care Hristos l-a adus omenirii cu privire la închinarea Unicului și Adevăratului Dumnezeu. Așadar, iată cuvintele sfântului Ignatie: „Sunt grâu al lui Dumenzeu și vreau prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos”[30].

Pentru noi, moaștele acestor sfinți sunt cinstite în mod deosebit, căci ele s-au umplut de harul Duhului Sfânt, sunt hrană pentru suflet.

În cultul bisericii motivele spicului de grâu și al viței de vie se găsesc pe veșminte, catapetesme, sfinte vase, etc.

Departamentul Misiunii al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Preot Cristian Prilipceanu