Selectați limba dvs
-
Suntem și pe
Caută
Selectați limba dvs
Caută
Scrisoarea 7
de Liliana Angheluța
Cum să spui copiilor că ţi-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în nişte ţevi uriaşe...Dorm înşiraţi unul după altul, trimit bani în ţară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar nimeni nu spune acasă cum trăieşte. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Munceşti?” Eu răspundeam că sunt bine şi că e frumos!
Dar continuam să fiu un zero. Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăieşti într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuţi, profesori ai copiilor tăi, vânzătoarele care te cunosc şi care-ţi ştiu gusturile, eşti un univers printre altele. Deodată, eşti un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinţi. Nu mai ai repere, nu ştii ce se poate întâmpla cu tine dacă ţi-e rău...Acasă eşti un sărac printre alţii...Aici nu exişti. Muncind la negru, aşa cum fac majoritatea, nu exişti.
Am stat în Roma 3 săptămâni.
Nu îmi păsa că sunt în cetatea eternă. Voiam doar să muncesc. Locuiam cu o algeriancă, într-un apartament mai mic decât se poate închipui. Asta pentru că român cu român a pus vorbă şi i s-a făcut milă de mine. Toţi spuneau cu detaşare: „Ai avut noroc! Toţi, când vin aici, dorm în copac etc. Şi eu am dormit o saptămână într-o pânză de sac întinsă între copaci!”
Mă temeam…
Plecam în fiecare dimineaţă pe străzi, cu încredere că voi găsi de muncă. Citeam toate afişele de pe stâlpi, toate anunţurile...Deduceam cam ce se spune, pentru că nu ştiam decât „Lavoro”. Pe la 15 ameţeam. Deja din ţară nu mai mâncam decât o singură dată la două zile. Refuzam să mănânc. Voiam să mă topesc pe picioare. Uitam cum se mestecă hrana. Acum, în Roma, socoteam dacă pot cumpăra câteva felii pâine cu 50 cenţi sau dacă să-mi iau o pungă de paste de 30 cenţi. Şi încercam să par detaşată, aşa cum mă învăţa Leila. Încercam să mă contopesc în marea mulţime de emigranţi, albanezi, marochini, români, chinezi...Eram o parte din Marele Babilon...
Ai simţit vreodată că eşti un zero care se plimbă prin lume?
Scrisoarea 8
de Liliana Angheluța
Am să-ţi povestesc despre Leila. Îmi spunea :”Priveşte în ochii oamenilor, nu avea încredere în nimeni!” Eu sunt de natură încrezătoare, poate chiar naivă. Am o imensă milă de toţi, doar de mine nu. În ţară, până să înceapă necazurile, nu mi-am pus niciodată problema încrederii în oameni. Eram un om bun, nimeni nu-mi voia răul. Până într-o zi. Când toată viaţa mea s-a dat peste cap şi m-am trezit că Leila îmi spune să nu am bază decât în mine. Eu vorbeam engleză şi ea-mi răspundea în italiană. Ne înţelegeam. Leila venea din inima războiului. În Algeria explodau bombe pe neaşteptate, mureau copii în drum spre şcoală. Toţi cei 7 fraţi ai ei erau răspândiţi în lume. Leila! Ştii ce m-a uimit cu timpul? Toţi emigranţii, indiferent din ce ţară vin, dacă sunt musulmani sau creştini, au trecutul comun.
Tu, în călătoriile tale, ai descoperit cumva diferenţe de suflet între oameni? Indiferent la cine se închină?!
Scrisoarea 5
de Liliana Angheluța
Starea de nestare. Întrebarea permanentă:”Ce caut aici?” Răspuns: „Nu ştiu, dar nu mă pot întoarce!” Am întâlnit o femeie care spunea: „Am plecat din ţară pe poarta din spate a grădinii”. Era oare vina ei? Ori a faptului că, în lumea de azi, e ruşinos să nu ai. Nu contează ce, pentru unii e ruşine să n-ai covoare, pentru alţii ruşine să n-ai mâncare. E ruşine să fii sărac. Poate ai fost bolnav, poate ai pierdut locul de muncă, poate ai părinţi pe care trebuie să-i îngrijeşti...Nu contează motivul pentru care nu ai, dar a nu avea e o ruşine, un stigmat. Devii un paria, un nepricopsit. Un izolat. Oamenii nu se adună în jurul unui alt om aflat la necaz, ci se îndepărtează şi râd de la distanţa.
Ai ieşit vreodată pe poarta din spate a grădinii?
Scrisoarea 6
de Liliana Angheluța
Am găsit în schimb grădina unui moşuleţ italian. Mic, agil şi uscat. Mâini înnegrite de soarele celor 80 ani, ochi vicleni.
80 de ani!
Primul loc de muncă. Locul unde am ajuns în prima seară. Loc de muncă dorit, râvnit, căutat. Asigurări de bine. Pretenţiile erau mici, puţin menaj, puţină bucătărie. Nu simţeam nimic, nu pricepeam nimic. Să fii înconjurat de oameni care vorbesc o limbă necunoscută...Oboseală şi lipsa oricărui sentiment. Aveam sufletul gol, ca o cochilie. Şi apoi mâna noduroasă care-mi arată patul. Pretenţiile nu erau mici. Moşuleţul voia „nevastă”! Totul inclus. F. a trebuit să-i explice că sunt obosită după drum şi n-aş putea face faţă „armăsarului „ din el. Dezamăgire, dar discuţia a continuat spre liniştirea lui că va avea nevasta dorită. În orice moment putea chema carabinierii în cazul unui refuz categoric şi a unei comportări dure din partea noastră. „Te trimite-n ţară moşul! Taci! Vedem ce facem! Sunăm la Roma, sunt români acolo, nu te speria nu rămâi aici!” Nu mă speria decât mirosul de vechi, de bâtrân. Nu puteam face nici o legătură cu altceva decât cu o temniţă râncedă. Trei zile de emoţii. Nu se poate spune că nu era gentil. Ne studiam. Citeam afară cu pretextul că învăţ limba pentru a putea conversa. Imi arunca priviri clar nemulţumite. Nu era interesat de conversaţie. Am aflat apoi că avusese o româncă în casă, de asta voia tot româncă. Am cunoscut-o apoi. Era o fată de 24 ani, micuţă, blondă, gălăgioasă. Îi ţinea hatârul. Scotea moşul din toate cele. Printre râsete şi vorbe goale mi-a spus că are doi copii acasă, la ţară, un soţ care o bătea. O singură dată a oftat şi-a zis: „Numai eu ştiu cum am câştigat bani şi ce-am îndurat.”Povestea că, la început, moşul i-a confiscat paşaportul, apoi i l-a dat doar când ea se obişnuise cu ”păcătoşenia”. Era sigur că nu putea pleca fără acte de la el, pentru că ar fi înhăţat-o carabinierii.
Acum râdea. Avea o mască aşa cum am descoperit apoi că trebuie să ai ca să rezişti. E ca şi cum ai fi un balerin, sau un actor. Probleme în viaţă apar mereu, dar n-ai voie să fii trist când munceşti. A face companie e o muncă. Mi s-a mai spus, am fost învăţată:”Chiar de nu pricepi ceva sau nu-ţi place, zâmbeşte! Fă-le complimente!”. Eu nu puteam, Nu mai ştiam să râd. În România nu mai râdeam de multă vreme. Pentru mine era destul că trăiam.
Balada emigrantului
de Cirimbei Iulian
05.05.2001
Modena
Undeva unde planeta se opreşte din mişcare
Şi rămâne orizontul într-un veşnic asfinţit,
Undeva unde durerea se amestecăcu dorul
Şi amândouăte reteazăca o lamăde cuţit.
Undeva unde nu-i iarbămirosindăca acasă
Şi noroi de înstrăinare ai pe talpăde pantof,
Undeva unde urechea nu aude limba mamă
Unde-i greu sa spui că-i bine şi păcat săspui că-i "of".
Scrisoarea 4
de Liliana Angheluța
O ultimă privire, zâmbete şi încurajări, promisiuni că vor avea grijă una de alta. Nu auzeam nimic. Doar un tunel gol care ar fi primit şi absorbit tot dacă s-ar fi putut.
Nu ştiu cum am ieşit din ţară.
Ştiu că priveam pe fereastra maşinii şi gândeam: „Încă pot coborî! Nu plec! Nu trec graniţa!” Controale de paşaport la graniţă, emoţii necunoscute, teamă instinctivă pentru uniforme. Nu întreabă nimeni: „Chiar vrei să pleci din ţara ta?” Eram alături de o fată de 20 ani, mamă a două fetiţe, plecată la loc „bun”, să „întreţină clienţi”. Ştia perfect ce muncă va face. Ştia tot satul ei. Şi soţul.” Dar nu-i nimic. Muncesc un pic şi iau de îmbrăcat la copii şi poate mai facem o cameră”. Mai rău decât prostituţia este vânzarea în cunoştinţă de cauză că o faci pentru copii. Te întrebi: de ce?
Oraşul meu e sărac şi mic.
Fără industrie, cu o armată de navetişti de ora 6. Mai sunt şi navetişti de 5 şi 20. Am auzit mame care-şi bat copiii pentru că au mâncat un crenvurşti în plus, deşi ele luaseră pentru 2 zile. Totul e raţionat. Copil de 8 ani bătut pentru că a mâncat zahăr şi mama nu mai are cum îndulci ceaiul celui mic. Am cunoscut mamă cu patru copii, operată şi căreia i s-a indicat regim alimentar. Am întrebat-o: cum faci? A zâmbit: copiii mănâncă seara ceai cu pâine, iar eu mănânc resturile, oricum se termină şi pâinea. Am văzut fată de 14 ani plângând în faţa blocului de lipsa pâinii. Mama o certa şi-o punea să facă mămăligă. Ea plângea.
Călătorie sprâncenată! Ţări minunate. Cui îi pasă? Eu nu-mi dezlipeam ochii de la telefon, citeam mesaje vechi, urări de bine...
Nu mai eram nimic. Eram un zero care se plimba prin lume.
Când nu ai bani nici să te întorci, nu ai unde să te întorci, nu ai de ce, te simţi gonit, atunci eşti nevoit să rabzi tot şi să mori picătură cu picătură.
Roma! Cetatea eternă! Simţeam doar foame şi parcă nu eram eu. Nici acum nu sunt. Parcă pluteam pe deasupra lucrurilor, ca atunci când are loc moartea aparentă. Şi cel mai mult m-a şocat că nu simţeam nimic. Ochii mei vedeau frumuseţea vegetaţiei, copaci ciudaţi, flori necunoscute, ruine şi clădiri antice. Vedeam belşugul din magazine şi mulţime de obiecte noi, dar nu simţeam nimic. Eram uimită. Nu mai aveam lacrimi, nici gânduri. Nu mai eram eu! Nu mai eram eu! Nu mai eram eu?
Scrisoarea 3
de Liliana Angheluța
A doua zi a fost ultima zi.
Spuneam printre lacrimi fetei mele: „Mamă, trebuie să-i salut pe toţi! Nu pot pleca acum!” Şi ea răspundea: „Nu trebuie să-ţi pese! Nimănui nu i-a păsat de tine! Pleacă! Nu te uita în urma!” Era mică, 19 ani, îmi salva viaţa. O scurtă plimbare prin oraş cu copiii, ca şi cum totul ar fi normal; o ultimă prăjitură. Ma temeam de copiii mei, de judecata lor din urmă. Cum să admiţi că nu mai ştii încotro s-o iei când eşti totul pentru ei? În general, între mamă şi copii sunt de multe ori tensiuni, vorbe grele aruncate de-o parte şi de alta...Nu mai puteam ţine piept unor reproşuri şi mă temeam. Am descoperit cu surprindere că eu eram apărată acum de ele. Şi încurajată. Cea mică, blonduţă şi bosumflată, cea care-mi părea mereu nemulţumită şi dacă intram cu ea într-un magazin reuşea să-şi dorească exact ce nu se găsea, acum îmi zâmbea şi spunea: „du-te, mamă! Lasă că noi ne descurcăm! Suntem mari! Ai grijă doar de tine!” Se maturizase într-o clipă. În faţa pericolului s-a făcut mare!
Nu simţeam nimic.
Eram un tunel, priveam, gândeam că e pentru ultima oară, şi ei intrau în mine prin tunelul ochilor.
Alături de noi era şi prietenul fetei mai mici. Acum îl numesc micul prinţ, e blond şi bun. Atunci îi încredinţam din priviri fata mea alintată. Mă rugase înainte să-mi caut de muncă în ţară. Mi-a spus că nu crede că ea va rezista dorului de mamă. Am încercat să-l ascult, am luat România liberă. Se cer masterate şi se caută docenţi. Un om simplu...ăştia nu se caută, vin ei singuri. Aşa că la plecare îl priveam în ochii albaştri şi-i şopteam: ai grijă!
Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.
În acel moment am murit în interior.
Viaţa emigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea.
Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?
